Despre piata fortei de munca din Romania (si nu numai) in vremuri pandemice (si nu numai)

Doua interviuri recente exact pe aceste teme au fost publicate in Adevarul (multumiri lui Remus Florescu atat pentru intrebari cat si pentru editare!):

• Viitorul muncii este hibrid
• Posibile solutii pentru criza fortei de munca din Romania

(Tematica a mai fost, desigur, partial atinsa si in alte cateva interviuri ceva mai vechi sau in altele mult mai vechi — vezi aici o selectie — etc.)

Au ramas, in plus, cateva fragmente din dialogurile mai recente pe aceste teme cu jurnalistul Remus Florescu care nu au incaput in interviurile publicate si nu au aparut (cel putin pana acum) in Adevarul, ori eu as tine sa le fac publice inainte de trecerea anului :-).  Evident, caveat lector: nu sunt deloc editate…

Intrebare Remus Florescu: Pandemia a atras atenția angajatorilor asupra importanței angajaților. Ne amintim eforturile făcute de companii din Germania și Marea Britanie, la începutul pandemiei, pentru aducerea muncitorilor din România pentru muncile agricole. Dacă înainte de pandemie, românii erau, în general, „subiect” pentru rubricile referitoare la infracțiuni, în presă s-a început să se vorbească despre „salvatorii recoltelor”. Credeți că aceste evoluții au adus și o îmbunătățire a condițiilor muncitorilor români în străinătate?

Da, migratia aceasta cu caracter sezonier a muncitorilor din Estul/ Centrul Europei – deci romani, dar si bulgari, polonezi, maghiari – se dovedeste deja de multi ani vitala pentru sectorul agricol din unele tari din Vest precum Germania, Marea Britanie, Franta, Italia sau Spania. Pandemia nu a facut de altfel decat sa puna reflectoarele pe relevanta si indispensabilitatea acestor culegatori de sparanghel, struguri, capsuni s.a.m.d., subliniind insa, intre altele, si conditiile de munca adeseori substandard sau de-a dreptul precare in care acestia sunt nevoiti sa munceasca. Amintesc aici ca lipsa acuta de forta de munca sezoniera in agricultura din vest — exacerbata mai recent de (asteptarile de) restrictii din timpul pandemiei — a motivat inclusiv crearea unor pachete/ programe speciale de recrutare locala in Franta, Germania sau Marea Britanie, pentru a incuraja/ motiva forta de munca interna sa se angajeze temporar in agricultura, de obicei insa fara succes pentru ca francezii, germanii sau englezii nu sunt usor de convins sa lucreze in conditii necesitand mult efort fizic, in zone rurale izolate/ putin populate, si primind salarii mici, uneori minime, pentru asta. Deci zecile sau sutele de mii de angajati pentru munci agricole sezoniere din fiecare primavara si vara ajung sa fie furnizati pana la urma tot de estul UE (asta pe langa imigrantii mai mult sau mai putin inregistrati din diverse tari africane, unde exista alte probleme si riscuri, inclusiv de complet alta natura, pentru acesti muncitori — insa nu voi avea timp sa discut astazi si despre acestea). Daca aceasta nu este in sine o dilema, din punct de vedere economic mobilitatea sezoniera din zonele mai putin dezvoltate/ mai sarace catre cele mai bogate justificandu-se desigur perfect (si asta de cand lumea), problemele apar atunci cand aceste schimburi temporare de forta de munca nu sunt suficient de bine monitorizate/ reglementate si unii angajatori fara scrupule profita pentru a nu asigura lucratorilor sezonieri macar conditiile de lucru decente, cu alte cuvinte violeaza legislatie interna si internationala privind drepturile oricaror angajati.

Din perspectiva mea, la nivelul de baza dificultatea incepe cu absenta unei coordonari generale si a unui cadru legal bine definit, de exemplu la nivel de UE (alternativ si/sau complementar, la niveluri bilaterale intre tarile-sursa si tarile-destinatar pentru aceste munci sezoniere), pentru acest segment transfrontalier, chit ca activ doar parte din an, al pietei muncii europene. In mod normal nu ar trebui desigur sa fie nevoie de multiple, virulente, incriminatoare reportaje si/sau anchete mass-media despre, de exemplu, imbolnaviri in masa/ chiar decese in urma infectarii cu Covid-19 ale angajatilor sezonieri fara vreo asigurare de sanatate din diferite ferme agricole (sau nerespectarea restrictiilor pandemice privind transportul lucratorilor sezonieri din Romania spre destinatiile sezoniere din Vest etc) pentru ca autoritatile relevante din tarile muncitorilor, angajatorilor sau cele la nivel UE sa se autosesize si sa ceara reglementari/ norme clare si concrete privind drepturile sociale si economice ale acester lucratori temporari. Este insa clar ca aceste reportaje de presa ajuta de facto enorm, uneori apar chiar sine qua non…, pentru ca, din pacate, altfel nu ar exista ecouri si lucrurile nu s-ar imbunatati deloc (si asta in special datorita tarilor-sursa precum Romania, unde coruptia si incompetenta isi dau mana si inchid ochii, cu factorii de decizie aruncand de obicei totul pe seama muncitorilor insisi, care nu s-ar informa/ interesa suficient s.a.m.d.). Din cate stiu, nu avem din pacate nici acum vreun cadru legal concret in acest context, cel putin nu la nivelul UE, dar macar aceste probleme au fost deja si continua sa fie ridicate la nivel de Parlament European sau in unele Parlamente din vestul Europei, ca de exemplu in Franta sau Germania; in plus, cazuri unde drepturile lucratorilor sezonieri au fost incalcate in mod grosolan, inclusiv cu extreme pur si simplu dificil chiar de imaginat precum sechestrarea angajatilor, confiscarea documentelor lor de identitate si impunerea lucrului fara plata/ cu o plata sub salariul minim legal, neasigurarea conditiilor de minima sanatate si securitate la locul de munca s.a.m.d. au inceput sa fie condamnate public, cu toate conotatiile negative/ repercusiunile pentru angajatorii implicati, in acelasi timp informandu-se mai mult atat  segmentul fortei de munca vizat in context, cat si publicul larg. Implicit, probabil ca noua vizibilitate/ asteptare de monitorizare crescuta a condus si la o imbunatatire in conditiile pe care fermele/ alti angajatori vestici le ofera lucratorilor sezonieri, dar nu ma indoiesc ca mai este enorm de progresat in domeniu.

 

Intrebare Remus Florescu: Un raport al U.S. Bureau of Labor Statistics (Biroul de Statistică pe piaţa muncii din SUA), citat de Visual Capitalist, relevă care sunt domeniile viitorului şi ce tipuri de afaceri vor avea de câştigat în următorul deceniu (2019-2029).Este vorba despre producție software, media, extracția petrolului și gazelor, design sisteme informatice, servicii medicale în ambulatoriu. Credeți că aceste evoluții sunt posibile și în UE? Dar în România?

Nu am cautat prea mult/ gasit imediat raportul mentionat in intrebare, dar oricum cel mai indicat ar fi sa mergem direct la datele sursa ale US BLS: aici de exemplu putem consulta in mod direct toate tabelele BLS cu situatia in 2020 si proiectii pentru 2030, atat pentru ocupatii cat si pentru industrii. In context, ne intereseaza desigur evolutiile de lunga durata, cu alte cuvinte schimbarile structurale de pe piata muncii—si nu, de exemplu, cresteri temporare peste medie asociate de exemplu ridicarii restrictiilor pandemice initiale etc: in aceste conditii, putem vedea, de exemplu, lista ocupatiilor proiectate a avea cea mai mare crestere in urmatorul deceniu. Daca ne uitam la proiectia pentru schimbarea procentuala in numarul celor angajati, dar selectam doar ocupatiile cu un efectiv mare de angajati, “domeniile” de viitor in 10 ani in SUA apar intr-adevar sa fie asistenta medicala in ambulatoriu si serviciile medicale/ de ingrijire ‘personalizate’ in general (cu cateva ocupatii incluse aici, vezi tabelul), sau domeniul utilizarii si securizarii datelor (incluzand de la statisticieni si specialisti in cercetare operationala/ logistica, la ‘developeri’ si ‘testeri’ de software, la experti in securitatea cibernica etc., vedeti si tabelul indicat mai sus). Alte domenii cu crestere mare, dar cu numar absolut de angajati mult mai mic, sunt de exemplu cele tinand de infrastructura energiilor regenerabile (e.g., tehnicieni pentru eoliene, instalatori de panouri solare fotovoltaice).

Fara a intra in detalii si tehnicalitati, trendurile acestea de lunga durata privind structura pietei muncii sunt perfect rationalizabile in economiile avansate, date fiind evolutiile tinand, pe de o parte, de schimbarile demografice privind cresterea sperantei de viata/ longevitatii si imbatranirea populatiei, si pe de alta parte de cresterea importantei automatizarii/ digitalizarii/ utilizarii datelor in procele de productie (plus, dar cu un aport relativ mai mic in ansamblul economiilor, decarbonizarea si tranzitia catre energia “verde”), deci ne putem foarte logic astepta ca ele sa fie foarte similare si in alte state dezvoltate, precum cele mai multe din cadrul Uniunii Europene/ OCDE – ceea ce este partial confirmat de altfel, a se consulta de exemplu partile relevante (i.e. nu atat cele legate strict de socul pandemic Covid-19, cat evolutiile de lunga durata, pre-pandemice, de pe piata muncii) din analizele recente din context ale McKinsey sau World Economic Forum, ambele tintind publicul larg ca audienta.

Acum, ideea mai generala din acest context este ca structura pietelor de munca a fost deja si va fi in continuare influentata profund atat de revolutia tehnologica (in speta, automatizarea/ robotizarea/ inteligenta artificiala), cat si de marile provocari cu care ne confrutam (de exemplu, incalzirea globala/ problemele tinand de mediul inconjurator in general). De altfel, economiile avansate au avut de-a face, deja de-a lungul ultimelor 2-3 decenii, cu polarizarea fortei de munca (i.e., disparitia job-urilor din mijlocul distributiei bazate pe calificari/ abilitati, in detrimentul celor de la cei doi poli ai distributiei, deci munca manuala/ necalificata pe de o parte, si munca foarte calificata, pe de alta parte; in cea mai mare parte aceasta se datoreaza automatizarii acestor tipuri de munca ‘de rutina’, ceea ce nu este inca posibil cu unele tipuri de munca fizica necalificata de exemplu, sau cu munca necesitand inalte competente), cresterea enorma a inegalitatii de venit, sau contractarea ireversibila a unor sectoare precum agricultura sau manufactura. Precedentele (atat pozitive, cat si negative) ne arata deja ca un standard crescut de viata/ prosperitate viitoare depinde deci in mare masura de contracararea/ alevierea impactelor negative ale acestor transformari inevitabile prin buna guvernanta, prin institutii/ legi/ norme adecvate, prin investii publice, prin educatie generala/ training specializat adaptate acestor (asteptate) schimbari s.a.m.d. Adica, intre altele, trebuie sa te pregatesti cat mai din vreme si cat mai temeinic pentru a materializa eficient oportunitatile oferite, de exemplu, de avansurile tehnologice sau de dinamica cererii de pe piata muncii, si in acelasi timp, pentru a preintampina/ evita riscurile posibil asociate acestor factori si fenomene.

Dar cum stam in Romania din punct de vedere al pregatirii pentru piata muncii 2.0? Nu stiu sa existe deocamdata studii care sa fi analizat in mod sistematic acest aspect pentru economia noastra, macar ca reluare a unor analize facute deja pe alte tari (iar daca exista, as fi foarte interesat sa mi se indice). In lipsa acestor analize, impresia mea generala este ca deocamdata ne confruntam pe plan intern cu un fel de atitudine care oscileaza intre tehno-ignoranta si tehno-scepticism, sa zic asa, ceea ce are ca implicatie lipsa unui cadru adecvat de reglementare (e.g., legislatie neadaptata, absenta competentelor institutionale, etc.). Asta, desigur, pe langa faptul, deja ultra cunoscut/ dezbatut si studiat in alte contexte (de exemplu in cel al dinamicii emigratiei tinerilor romani), si despre care am mai discutat chiar eu cu numeroase alte ocazii, privind deficitul grav de personal/ emigrarea in masa a staff-ului medical (precum si din alte domenii/ ocupatii vitale pentru economia viitorului), in lipsa oricaror conditii decente pecuniare sau nonpecuniare pe care sistemul de sanatate publica autohton le ofera acestora (vezi de exemplu, alte interviuri recente ale mele din presa autohtona sau partile relevante din aceasta prezentare concisa despre realitatea socio-economica a Romaniei la fine de 2021 ). Mai jos ma voi limita prin urmare la pregatirea Romaniei in ‘registru tehnologic’, si in particular privind infrastructura si competentele digitale. Din pacate, putinii indicatori existenti pe care ii putem lista in acest context nu fac decat sa confirme acel ‘prior’ al meu de mai sus privind tehno-ignoranta/ tehno-scepticismul romanesc actual; de exemplu, in privinta indicelui economiei si societatii digitale, Romania ocupa penultimul loc in UE-27 in 2020. Lucrurile nu stau mai bine in privinta competentelor digitale ale fortei de munca, unde desi exista deja rezultate bune si potential considerabil in privinta pregatirii absolventilor din domeniul informatic (si domenii conexe), acestia raman mult prea putini la nivel de absolventi de invatamant tertiar pentru a acoperi cererea chiar si la nivel de piata interna (deci chiar facand abstractie de faptul ca multi dintre ei emigreaza, vezi si discutia de mai sus); in plus, si mult mai grav, Romania are in continuare cea mai scazuta rata de educare a adultilor in cadrul UE, ceea ce afecteaza categoric si potentialul de pregatire/ know-how general in privinta competentelor digitale. Absenta unor programe sistematice in educarea/ pregatirea romanilor in privinta abilitatilor digitale se reflecta, asteptat, in faptul ca intreprinderile romanesti sunt ramase in urma in ceea ce priveste tehnologiile digitale de baza: avem cele mai mari decalaje in raport cu media UE privind, de exemplu, tehnologia de cloud computing, dispozitivele inteligente sau infrastructura de mare viteza; in schimb (si doar aparent paradoxal, aici fiind vorba in principal de externalitati pozitive rezultand din colaborari/ parteneriate multi-nationale), suntem la egalitate sau peste media UE, ceea ce totusi dovedeste un potential considerabil in context, in ceea ce priveste unele tehnologii digitale inca la frontiera, precum adoptarea roboticii, a tehnologiei blockchain, sau a sistemelor de inteligenta artificiala.  

Adevaratul dezastru il contemplam insa cand vine vorba de performanta digitala a serviciilor publice, de care probabil fiecare cititor isi aminteste intr-un fel sau altul, posibil injurand… (si aici inclusiv in privinta unor dimensiuni care ma preocupa in mod direct prin prisma profesiei, de exemplu privind digitalizarea sistemului de cercetare stiintifica in ansamblul sau etc.). Avem ceva noroc, cel putin in teorie, dar depinde mult de felul cum vom fructifica aceasta sansa, cu Planul National de Redresare si Rezilienta, in sfarsit recent semnat si de catre reprezentantul noii coalitii guvernamentale…, unde, de exemplu, o parte considerabila din fondurile UE sunt alocate pentru “transformarea digitala” a administratiei publice, a serviciilor publice, a sistemelor juridic, de sanatate, de educatie publica etc. Sa vedem daca si cum vor fi aceste fonduri “absorbite”…

 

Update 04/01/2022: Ultima parte din această postare a apărut, într-o forma editată/ scurtă, astăzi în Adevărul.