Highly recommended: ‘Intelectualii publici- mod de intrebuintare’

Ultimul capitol din cartea lui Adrian Gavrilescu, “Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989” (carte despre care am mai scris aici si aici) e un sumar-epilog excelent al unui studiu deosebit de interesant si, din cate stiu, unic in peisaj autohton. Desi perfectibila– in particular, autorul ar fi putut analiza formal motivatia (the incentive), si aici inclusiv formarea, dinamica si eterogenitatea (eg. in functie de generatie, background socio-economic etc.) acesteia, a intelectualului public (eventual, in devenire) in cadrul unui model teoretic simplu ale carui predictii ar fi putut fi testate contra realitatii (economia fiind stiinta sociala primordiala de unde autorul s-ar fi putut inspira in sensul acesta); o a doua problema majora ar fi ca studiul este incomplet, fapt probabil justificat, in parte, prin lipsa informatiilor directe ale autorului in domenii de activitate cu care acesta este mai putin familiar; in sfarsit, si legat de primele doua dileme, autorul este, pe alocuri, ‘subiectiv la vedere’ (desi, a priori, am increderea ca e vorba de un act involuntar) — lucrarea ramane un reper pentru toti cei interesati intr-o radiografie calificata si aproximativ onesta a ‘mediilor intelectuale publice’ din Romania de dupa 1989. Un plus din punct de vedere personal e registrul ironic adoptat in buna parte din lucrare, dar in particular in sectiunea finala a acesteia- as spune ca se potriveste ca o manusa temei abordate.

Recomandand deci aceasta carte tuturor celor ce vor sa invete (si, la latitudinea lor, sa altereze sau sa aprofundeze :-)) le mode d’emploi al intelectualului public mioritic, redau mai jos cateva fragmente reprezentative din capitolul final (omitand, din lipsa de timp, diacriticele si notele de subsol).

Romania traieste deocamdata deriva termenului de intelectual, caci spatiul public e inca prizonierul definitiei agreate in perioada comunista, desi contextul politic s-a schimbat. Nici un sondaj public si nici o cercetare sociologica sau lingvistica nu si-au propus sa investigheze sensurile cuvantului “intelectual” sau ale formulei “intelectual public”. Totusi, in ciuda perpetuarii definitiei vetuste a “intelectualului”, multe personaje publice indeplinesc conditia esentiala pentru a fi catalogate ca “intelectuali publici”: se exprima consecvent pe o serie de teme de interes general intr-un limbaj accesibil multor categorii sociale. Comentarea unor asemenea teme nu-i mai cere intelectualului public sa functioneze exclusiv in schema “traditionala”- aceea care il obliga sa “opereze un transfer de competenta si notorietate de la opera sa (literara, filosofica, artistica) in domeniul politic”. Azi, intelectualul public s-a “profesionalizat” devenind celebru nu prin opera sa, ci prin sansa de-a i se fi acordat accesul la mediatizare”. (pag. 226)

[…]

Capitolele anterioare au furnizat cateva dintre trasaturile actualilor intelectuali romani care controleaza sectoarele vietii intelectuale, astfel incat un portret-robot ar contine urmatoarele: barbat, avand in general peste 45 de ani, cu studii superioare si experienta extinsa de lucru in perioada comunista, cu o prezenta mediatica pregnanta, ocupand posturi de conducere in presa, in domeniul editorial sau in universitati si avand simpatii de dreapta sau de stanga. Modalitatile de ascensiune intelectuala difera in functie de teritoriul de electiune si de varsta.

In spatiul universitar, un tanar candidat la titlul de intelectual public ar trebui sa se alature rapid unui profesor deprins sa-si “vanda” imaginea. De regula, o jumatate de norma didactica, un articol publicat intr-o revista de specialitate, colaborarea la unele proiecte asigura o oarecare stabilitate si speranta unei promovari la intervale rezonabile. Vin apoi castigurile publice, notorietatea, aderenta la un anume “grup” si recompensele acordate pentru aceasta. In termeni eleganti se spune ca un asemenea tanar incepe ca “asistent universitar” sau in calitate de “colaborator”, in timp ce in limbajul colocvial tanarul e un “tutar”, adica persoana care sustine interesele prorectorului ei, anihiland orice tentativa de negare a valorii umane si profesionale a acestuia. Rudenia, prietenia si intimitatea “ard” etapele susmentionate si reprezinta cheia cea mai buna pentru o cariera de succes. Impostura academica- manifestata prin publicarea unor lucrari de slaba calitate- sau avansarea in grad didactic gratie apartenentei la diverse coterii sunt mijloace sigure pentru a ajunge in varful ierarhiei. Dupa ce tanarul a dobandit un statut academic, ocrotitorul sau nu trebuie abandonat, ci flatat cu aceeasi perseverenta si cultivat- altfel, nu e sigur ca maestrul ii pastreaza un loc in grupul lui.

Pentru cei de varsta mijlocie, salutare sunt convertirea competentei profesionale acumulate inainte de 1990 si/sau modificarea domeniilor de interes, astfel incat sa acopere arii de studiu cat mai “actuale”, de preferinta opuse celor abordate in comunism. Recomandabila este si tacerea asupra unor articole sau carti mediocre publicate pana in decembrie 1989, din care ar putea reiesi colaborarea de tip propagandistic cu regimul totalitar. Daca unii “rauvoitori” insista asupra subiectului, se poate aplica procedura de minimalizare a colaborationismului. Fundamentala este mentinerea “spiritului de corp”, imposibila fara identificarea unor colegialitati utile sustinerii reciproce, crearii unor reputatii robuste si combaterii adversarilor. Publicarea de volume este un avantaj decisiv, caci a fi prezent in librarii- indiferent cu ce, chiar si cu antologii de articole de presa sau cursuri universitare copiate dupa lucrari straine- constituie o proba a fertilitatii ideilor. De o mare utilitate este si recunoasterea externa, manifestata prin invitatii la congrese internationale, seminarii, burse de studiu, materiale publicate in jurnale prestigioase. Nici un universitar ce viseaza la catapultarea sa in spatiul public nu trebuie sa-si domoleasca pretentia de a deveni un reper stiintific, un model, un inovator, un “creator de scoala”. Ideal este ca in jurul acestei revendicari sa graviteze cat mai multi colegi sau, si mai bine, tineri universitari in cautare de capital simbolic si de protectie. (pag. 227-229)

[…]

Prin apropierea de “marele public”, intelectualii publici au castigat atat in plan financiar, cat si simbolic. A scrie pentru mii de persoane este mult mai avantajos decat a vorbi pentru cateva zeci, inghesuite intr-un amfiteatru si, de regula, obligate sa cumpere cartea sau cursul din care reciti. A beneficia de sustinerea propriilor cititori, ascultatori sau telespectatori inseamna a te bucura de un capital simbolic redutabil in competitia cu alti intelectuali. In ce se poate converti acest capital? In functii la reviste si edituri (coordonatori de colectie), in contracte de moderatori pentru emisiunile de televiziune, in accesul la sponsorizari provenite din mediul de afaceri, in titluri academice si premii.

Pactul intelectualilor cu publicul le-a dat acestora sansa ascensiunii, caci cultura destinata majoritatii a devenit mult mai profitabila decat mesajele emise catre elite. Un argument in acest sens il constituie statutul actual al revistelor intelectuale de pionierat lansate dupa decembrie 1989, care se zbat astazi in lipsuri materiale, avand tiraje confidentiale si un evident blocaj tematic. Fondatorii acestor publicatii si cei ce au colaborat la ele cu regularitate si-au epuizat semnaturile abordand cu aceeasi dexteritate subiecte politice, sociale, economice, culturale si contribuind astfel la un declin previzibil. Ingrijorati de publicul lor din ce in ce mai redus si sesizand pericolul colapsului, intelectualii publici au trecut intre timp la editarea altor reviste sau au lansat alte proiecte. Pentru unii, diversificarea ofertei culturale si apetitul pentru “ceea ce-i place societatii” au constituit cheia supravietuirii, iar pentru altii, sursa bunastarii. (pag. 239-240)

[…]

Modul de exprimare a intelectualilor publici din Romania pare sa fie din ce in ce mai tributar sentimentului de apartenenta la grup. Limitarea surselor de finantare face ca independenta sa nu mai fie profitabila, in timp ce sigura se vadeste aderenta la o microcomunitate intelectuala. Pozitia marginala echivaleaza cu a fi ignorat, a nu primi oferte de functii, a nu fi solicitat sa publici, a nu beneficia de atentia colegilor. Pe de alta parte, nevoia de a-i exclude pe altii de la profit alimenteaza adversitatile. Antipatiile nu mai sunt un atribut personal- ele au devenit contagioase si se pot si mosteni. A intra intr-un grupuscul presupune a-ti asuma nu doar ideologia lui, ci si inamicii pe care si i-a facut si a lucra la distrugerea lor. Tribunele intelectuale- revistele, editurile, asociatiile profesionale, catedrele universitare, emisiunile de radio si televiziune- sunt adaptate unei arhitecturi destinate confruntarii. De regula, conflictele incep de la dialoguri minore sau luari de pozitii tatonante, pamflete sau refuzul unui grup de a accepta o figura esentiala pentru cealalta formatiune intelectuala. Urmeaza replicile in reviste, cu ecouri sau continuari in cateva editii. In ultima vreme, delimitarea de concurenti este insuficienta- acestia trebuie obstructionati, izolati si, daca se poate, eliminati. (pag. 242)

[…]

Violenta fiind o constanta a spatiului public romanesc, nu e exclus ca scena autohtona sa sufere modificari radicale. La un moment dat, transeele pot sa se bagatelizeze, iar norul de praf al razboaielor sa le devina tuturor prea inecacios. Mai profitabila pare sa fie deja recuperarea abilitatilor negustoresti. Instinctele razboinice se arata a fi usor de inlocuit cu cele comerciale, iar conflictele, cu tranzactii in beneficiul tuturor. Pe fondul unei prese din ce in ce mai vulnerabile la presiunile marilor trusturi, care “cumpara” de zor ultimele idei disponibile pe piata, precum si jurnalisti altfel contestatari, dar care si-au facut calculele, e posibil sa asistam la regrupari, reconcilieri, redistribuiri de sume si reimpartirea zonelor de influenta. In definitiv, o angajare prea serioasa in conflicte risca sa fie, de la un punct incolo, contraproductiva. Targul devine preferabil. Pe o asemenea piata intelectuala, mai bine precupet decat victima a insistentei in a perpetua adversitati. (pag. 245)

Share

3 thoughts on “Highly recommended: ‘Intelectualii publici- mod de intrebuintare’”

  1. Da, cum ai remarcat, acesta e si sentimentul meu, ca Liicean nu este un personaj de anvergura pe plan public. Dar e unul care are multi suporteri, dar si aici am sentimentul ca, cel putin recent, este o corelatie directa intre doza sa de suporteri si sustinatorii presedintelui Basescu, un motiv in plus pentru care sa ma indoiesc ca ar putea deveni un personaj standalone.<BR/><BR/>Si ca o ultima "

  2. Interesant, interesant, dar am impresia ca i se acorda, in genere, prea mare credit lui G. Liiceanu- a facut deja greseli copilaresti pentru a i se mai putea aplica eticheta de ‘strateg’… De fapt si tu mergi pe intuitia asta in comentariul de mai sus: <I> " In acelasi timp s-ar putea sa fie in spatiul public pur si simplu un player de mana a doua care risca sa fie mancat de viu cand se asteapta

Comments are closed.