Din pacate, din ceea ce a reprezentat odata Academia Romana, eticheta academica a ramas doar in nume; daca institutia s-a remarcat prin ceva in ultimii ani, e vorba de a). cvasi-invizibilitate pe scena academica/educationala/sociala etc. (speram ca lucrurile sa se schimbe o data cu Ionel Haiduc, un om de stiinta in adevaratul sens al cuvantului, ajuns presedinte; asteptarile nu s-au materializat…) si b). perpetuare, sub diferite forme, a status quo-ului din perioada comunista si cea, din multe puncte de vedere similara, care i-a urmat (‘perioada de confuzie’ ar zice unii, eufemistic; confuzie doar pentru analisti, nu si pentru actorii din context, le-as raspunde…). Limitat de spatiu si timp, voi aminti aici doar doua din cele mai recente dovezi ale ‘verticalitatii’ acestei institutii: ‘replica’ lipsita de orice urma de decenta a unui (fost… at last!) reprezentant din setul “membrilor de onoare” ai Academiei sau neinspirata ‘onorare’ a altora cu activitati paralele academe-ului. Epsilon intre exemplele care pot fi discutate.
Probabil doar timpul va schimba ceea ce trebuie schimbat– si e nevoie de cateva generatii bune pentru aceasta. E trist mai ales pentru cei care intr-adevar isi merita locul si care cred intr-o Academie (pentru un proxy al proportiei acestor adevarati academicieni, intre membrii institutiei, comparati voturile pro si cons date fostului rege si respectiv actualului patriarh, de mai sus). Daca acestia vor totusi sa faca o diferenta (sa contribuie la ceea ce va constitui “diferenta”), ar fi nevoie sa-si dea demisia acum si sa (re)infiinteze Academia Romana, cea pe care ne-o dorim– si cea pe care in cele din urma o vom avea. Pentru ei insa, din nefericire, timp prea mult nu mai este…
